Feeds:
Posts
Comments

Archive for July, 2009

episod II

Atunci când acele 5 minute, 2 secunde, 1 mili secund…

Te-ai trezit dimineața cu mutra boțită, înfățișarea solemnă în fața oglinzii e mai tupeistă…
E bine? Bine.
Azi ai patru dungi pe obrazul drept în loc de acele șase de ieri, perna face progrese, o mai ții o noapte.
20 min pentru un duș, 10 pentru dejun, cafeaua în fugă.
Bulbuci în gât, limba friptă. Roatttaaaaaaaaaa wăi!
Aranjat? Aranjat.
Închis? Închis.
Fierul de călcat nu-i în priză? Nu-i.
Lustruiești pantofii în lipsă de timp. Sacoul îl îmbraci pe scări.
Rezerva de timp- 3 min.
Nu vine. Se duc 30 sec, nu vine.
Bate piciorul, vezi să nu strici botul la pantof, că se botoșează.
Vine.
Intri.
Mai intra cu tine. Mai intra. Mai iese.
În permanență roșu. A dracului semafoarele astea, s-o fi alăturat campaiei electorale?
Alte 30 s-au scurs.
Ieși, boțit, las’ , se trece.
Trotuar.
Ambuteiaj.
E o stație s-o mergi. Zici c-o iei pe sus. Te-nchide între uși și nu le mai deschide până peste o stație: “troleibuzul nu se oprește azi la Sport tavare”.
S-a mai dus 1 min.
Să mai alergi? Sa nu ? Șă iei căruța ? auto-picioarele?
Alergi… dadadada!!!! Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Într-așa un episod de parca e un slow-motion din filme, hârtiile zboară după tine, lumea te privește ca pe un nebun, aerul intră prin gură, parul atârnă în vânt… coji de răsărită, pachete de înghețată, salivă, cutii… James Bond nu alta.
Și caaaaziiiiiiiiiiii…
O cădere atât de liberă, atât de ușoară, atât de plăcută.
E și :00…
Stai atârnat de scară.
Zborul.
Tu.
Da.
Pentru că dacă nu ușile, dacă nu semafoarele, daca nu saliva… dacă nu…

Read Full Post »

limite

”Unde te duci Marie?
Mă duc la Criuleni!
Și-i departe Criuleniul acela Marie?
Departe mamă, departe.”
Străbunica mea nu a ieșit niciodată din satul ei. Ea știa câți metri are ograda. În căt timp ajungi până la cotă. Care-i casa lui Zamfir.
Dacă era fericită, n-am ajuns a o întreba. Sau n-o fi ajuns ea.
Limita fericirii ei, erau copiii sănătoși, văcile aduse la timp de la păscut, casa curată, oaspeți de sărbători. Biserica și mâna popii.
Bunica mea a fost în capitală abia când au luat-o feciorii prima dată, și tot pentru ca să mearga la ‘doftori’. Nu-i placeau apartamentele pentru că, zicea ea “acum înteleg cum se simt iepurii noștrii în cușcă”.
Limita fericirii ei, erau nepoții, măncarea pregatită la timp, hoara de Duminică, pomenele de Paști.
Părinții mei au vazut doar 3 țări Europene, și desigur, mult prea faimoasa pe timpul studenției lor “Moscova”.
Părinții altor prieteni n-au văzut decât Italia, sau Grecia știm noi bine de ce.
Limita fericirii lor suntem noi. Copii de după Cernobil, avântați în calculatoare, cu teoriile noastre existențiale, lupta continuă spre mai bun.
Noi alături de ei. Ei alături de noi.

Noi… noi ne-am avântat în Americi, în Brazilii și Japonii. Am cutreierat Europe.
Ne-am duce să vizităm și dragii noștri prieteni mai puțini pământeni, dacă am putea.
Ce ne face să iesim, să revenim, să căutăm?
Calculatoarele? Netul? URSS-ul care parcă nu mai este?
Altceva?
Limita fericirii noastre e atât de relativă încât nu se incadrează în standarte.
Nu corespunde cu a părinților, bunicilor, străbunicilor.
Limita fericirii noastre este una pe care nu o mai înțelegem nici noi.
Sau n-o înteleg eu.

Read Full Post »

cu tine însuți

La 22 de ani te trezești că alergi în cercuri și nu dai de capăt.
Oameni vin și se duc.
Tu te treci printre ei. Ei îți dau forme.
Te spargi între margini, și-ntr’un final rămâi împreună cu tine.
Cel mai bun prieten îți ești tu însuți. Te ierți chiar dacă te-ai trădat. Te placi, te uraști.
Ți-i tot una, tot două. Te vrei, nu te vrei. Te părăsești atunci când n-ai chef de tine.
Te-aduci înapoi când ți-i a aduce.
Supărat pe tine însuți, te regăsești la cel mai bun prieten- ‘tu’ în brațe, tragi două palme, și fără argumente, fără explicații, trântit în propria prostie, îți este cel mai bine… cu tine însuți.
Scuzele sunt de prisos. Nu e nevoie de umpluturi pentru a ticsi tăcerea.
E cel mai bine, alături de tine însuți…

Read Full Post »