Feeds:
Posts
Comments

Archive for January, 2009

-câți ani are cerul?
-nu vrei sa-ți fac un ceai?
-când ne naștem iar?

eu cred că soarele a murit niciodată,
că cerul a fost botezat de pământ,
iar pământul de aer.

eu cred că vrem să murim mai frumos,
ca să ne naștem și să mai visăm de trei ori la viață.
eu știu că fluturii se nasc și mor.
fluturii mei au murit niciodată.

-câți ani are ploaia?
-nu vrei sa-ți fac un ceai?
-când murim iar?

Read Full Post »

pe o foaie A4

Am o cutie ruptă în colțul stâng al camerei.
Se uită la mine de vreo 5 zile.
I-am desenat o dungă roșie, ca să nu-i fie trist.
În fiecare seară, vin și-i povestesc cum mi-am petrecut ziua.
E și normal că adoarme, de ce i-ar fi interesant ei să asculte poveștile mele.
Ea are visurile ei, cu alte cutii.

În alt colț al camerei, stă dulapul. Am impresia că e mai mereu obosit și plictisit.
Ori poate e din cauza culorii, că mai mereu e pal și slăbit.
Am încercat să-i povestesc și lui de lume, de zile. S-a uitat strâmb, și-am renunțat. El place hainele, n-are treabă de mine.
Și dacă e tot atâta de atașat de haine, am zis că poate or vrea ele să mă asculte.
L-am desparțit de o pereche de pantaloni verzi, parca-mi erau dragi și mie.
Am început a le povesti că în dimineța accea străzile erau aglomerate.
N-au dat nici un semn de viață. Cred că s-ar înțelege mai bine cu picioarele mele.
I-am pus înapoi pe raft, nu le-am dat cuier aparte. Să le fie de învățătură.
S-o fi supărat, a doua zi erau boțiți la față.

Cumpărasem o cană draguță ieri, stătea rușinată în mijlocul unei tarabe. Am început să-i vorbesc despre amiaza mult prea ocupată, credeam că o sa mă asculte, nu avea încă prieteni în cameră, era nou venită. Straniu, dar cred că se îndrăgostise de cafeaua matinală. N-o judec. Îmi placuse și mie. Și-m lăsat cana în treaba ei, să viseze.
M-am trantit pe pat. Nu vroiam să vorbesc cu el. Mi-i rușine, poate vorbesc uneori prin somn. Îl las să creadă, că, anume în somn oamenii vorbesc cum trebuie, și nu invers. Plus, el e în a 2-a căsătorie, i-am cumpărat cearșafuri noi de mătase.

Și așa trântită, îmi apare în față mult prea imaculatul, maria sa – podul.
Câte o mai fi văzut în viața lui. Stă de la început acolo sus. Câți au trecut prin cameră, ce o fi făcut, numai ei… și podul știu.
Mi-am zis că suntem perfecți unul pentru altul, lui i-i trist, n-o fi vorbit demult cineva cu el și are atâtea de zis. Mie îmi arde cerul gurii, tot vreau să povestesc cuiva-ceva. Suntem bine, merci amândoi- chit.
Și-am început a întinde povestea. Și tot bolboroseam, în disperarea de a auzi măcar o replică… zădarnic. Descoperisem că – podul era mut de felul lui.

Și-am renunțat.
Mi-am sunat câțiva prieteni, i-am așezat pe pat, le-am pus jachetele-n dulap, lasă-le să-și facă noi prieteni acolo.
I-am servit cu o cafea, am râs cu poftă la pozele vechi din cutia ruptă, și-am dat binețe podului.
Vezi că în cele din urmă, nu-i treabă, de ce dulap ai, ce pantaloni ți-ai luat.
Cât de drept sau alb îți este podul.
Câte căni ai în casă. Dacă ai cearșafuri de mătase sau bumbac.
Ele cu lumea lor, tu cu a ta. Să vă fie bine alături… restu…

Read Full Post »

servici sau poate, da

Hai să te redescoperi.Vezi ce ai vrut să devii vreodată.
Vezi unde ți-au ramas visele, și pe unde s-a rătăcit dansatorul din tine.
La 7 ani, n-am visat vreodată a face economie sau politică.
Ne vedeam balerine, actori la teatru, pictori în culori. Alegram ca și cum am fi fost sportivi de talie mondială, citeam cu gândul, ca atunci când „o sa ma fac mare” am să fiu ca prima mea învațătoare. Ne vedeam profesori. Ne vedeam cosmonauți, aviatori, poeți, animatori. Rutina nu facea parte din planurile de viitor. Știam ca vom merge la servici cu sufletul la gură, pentru că, simplu, ar fi fost locul ideal de a-ți petrece o bună parte din viață.
S-au răsturnat toate, cap peste cap, claie peste grămadă, fălci în cer și pe pământ, de ne-am pomenit într-o dimineață că ne este sila să mergem la servici. Ne-am avântat în afaceri, am pornit-o prin economie și finanțe. Politica e plină de prezența noastră. Ne tot rupem să scoatem țara din fabuloasa și mult prea elogiata criză, din care se pare că nu mai iese, cu sau fară politica noastră.
Pe cât se poate de normal, ne uităm unii la alții cum ne sufocăm la servici. Multe hârtii, puțin suflet, multă larmă, puțină caldură, mult fast, mai nimic entuziasm.
Trăim majoritatea în tragedia seviciului care ne poate asigura o viață cât de cât decentă. Am renunțat la visele din copilărie sau adolescență, pentru că efectiv, în Moldovioara noastră, ele n-aduc bani pe masă.
Stai seara față în față cu televizorul, te vezi printre cadre, pentru că ai vrut mai mereu să regizezi filme. Te-ntorci, îți iei cafeaua și-n tot amarul ei, revii la cifre, așa cum contabilitatea firmei trebuie făcuta până mâine.
În amiază, te prinzi holbându-te la tabloul din biroul șefului. Ești acolo printre culori, pentru c-ai pictat în liceu. Mai revezi schițele vechi uneori, care, pline de praf, cedează locul Codului Penal. Te-ai băgat, de voie, de nevoie, în hramul legii.
Nu mai este în vogă să fii profesor, nu mai poți îndrazni să faci dans, nu mai știi de actorie. Sau dacă da, se ghibușesc umile pe lângă un alt serviciu „de treabă”.
Viața din telenovele nu se asortează cu pământul Moldav. Nu mai suntem eroi, și-am renunțat de ceva timp să visăm la ei. O fi copii noștri acei care s-or lăsa de toate, transformându-se în ceea ce li-i drag pe lume, frumos cadou genrației noastre.

Read Full Post »