noi îmbatrânim și viața-i un cracaleț

Noi îmbătrânim mai devreme ca parinții noștri.
Cel puțin ei, au avut de ce.
Li-o măjit fața URSS-u că „trebu’ „
Trebu’ să te măriți la 18 ani, dacă nu, ești fată bătrână.
Trebu’ să lucrezi, de la 8 pana la 18:00, și seara să te duci la filme indiene. Dac’ te duci la altceva, ești infractor. “Vrag naroda”. „ Vseo”.
Trebu’ să faci casă,
Să crești “copchii”.
Să ai nănași,
Să pupi mâna popii.
Să te duci la biserică. N-ai fost de „probajni”?
iii… tre să bați 10 mătanii. Cu capul. Cu capul.
Trebu’ să ții post. “Pentru ce?” nu e voie să întrebi. Rușine.
Să nu te uiți la alte femei.
Să nu dai cu ochiul de alți bărbați.
Dar dacă te-ai prins că te uiți… dacă te-ai prins… ai ai ai ai.. tz tz tz tz tz. Auzi deodată sunetu’ făcut din gura îmbinat cu salivă, tare idiot sunet.
Fă cruce, și spovedeste-te lu popa. El o sa-i transmită lui Dumnezeu și ai să te pocăiești.
Dar acuma pune aici în cană 2 lei pentru spovedanie, că de altfel nu ajunge la ceruri.

Natura lor umană, era construită pe ‚trebu’ ’.

Noi.. noi oameni ne(buni). Noi de ce îmbătrânim?
La biserici nu prea avem drum. Nu ne obligă sitemul la nimic.

Eu văd cum generația mea se grăbește să intre în căruța cu oameni mari,
să poarte costume la servici chiar de nu este nevoie.
Să-i știe lumea.
Li-i rușine de servicul pe care îl au.
(Scuze de paranteze, da… WTF?
Dac’ n-ar fi domul gunoier, dac’ n-ar fi chelnerița, dac’ n-ar fi măturătorii, dac’ restu n-ar fi…)

Toți vor să se „stabilească”.
Stabilitatea, înțeleg eu bine, este un cuvânt potrivit pentru societatea mol-da-vă.

Marș la bucatarie iubite, și în timp ce speli vesela,
bagă muzica mai tare,
dă din cap ca la un concert rock, sau ca domnii hip hopp-eri,
dansează cu soția ta și aspiratorul,
danseaza cu părinții tăi o horă în gradină.
Vezi dacă mai ești tânăr.
Dac’ te tăvalești de râs. Dacă, cel puțin zâmbești.
Hadi băi… mărunțel… apăsat… haidi jioacă hora-n sat…

Vezi dacă ai nevoie de o ocazie ca să fii fericit.

Bagă muzica mai tare.. yo yo în difuzoare.
Prăjește niște oua într-o tigaie.
Vezi dacă seamănă cu ceva?
Pe afară, dupa servici, uite, dac’ vezi animale în loc de nori pe cer, sau avioane sau oameni. Sau cracaleți.
Nu lua viața în serios, ea este și ea un cracaleț, într-un colț, dansează pe ritm de R&B și i-i în cot de tine, dacă ți-i în cot de dânsa. Ea s-a duce la americani.
da voi…

voi stabiliți-vă.

oameni de pahar

Tatăl meu se aseamănă cu un pahar de vin alb. Pahar pe picior lung, subțire.
Mama e un pahar de must. Așa am simțit-o toată viața mea.

Dotto m-a pus într-un pahar de martini bianco, cu picior lung și deschizătură largă.
Amagitură de amar și dulce.
Fosta băutură a madamelor în bleu, Martini e acum o băutură pentru oameni de neînțeles. Parc’ fericiți, parc’ li-i dor, parc’ spurcașiuni. Așa i-ar numi bunica mea.
Parc’ eleganți, parc’ buimatici… Se complac în propria lor neîntelegere și așa trăiesc cu ea o viață.

Dotto era nu altceva decât vin roșu, demi-dulce, cu forma rotundă și iar, picior înalt la pahar. Dotto, mai mult decât inteligent, cu multe cărți citite, era omul vinului roșu care lasă o gura din el la fundul paharului, ca să-i simtă lipsa la câteva ore.
Dotto, frumos pahar, frumos om, bun vinu’.

Zetra savura berea prin pai, pentru că-i placea continuitatea unei clipe.
Avantajul gustului și al cantității, logică pură. Zetra știe unde este momentul, locul și omul potrivit, luând supremație asupra oricărui sentimentalism… fiind simplu și frumoso-subtil… rațională.

Îl mai cunosc pe Rod.
Rod este un cineva care ar prefera vinurile de colecție, dar își ia bere la halbă ca mai târziu să regrete și să se complacă în propria-i suferință. Rod este un om bun. Mi-a placut de el, suferă întruna din nimicuri.

Sutra este vodkă. Taie, rupe, îngheață.
Sutra, în pahar mic, repede-l ajunge, repede-i trece.
Prin viață fuge. De aici, de acolo câte un nimic de nimic. Fugi Sutra, fugi, așa cum te ajunge de repede, așa să-i ajungi și tu pe ei. Sutra, ție mai mult de ‚noroc’ și ‚voie bună’ altceva, nu știu ce să-ți mai zic.

Commre e coniac. Tare de fire. Tare de suflet. Commre e coniac.
Vrei. Nu vrei. Cum vrei.

Tulbure, în pahar de plastic. Dumnezeu cu ei. Să le fie de bine.
Oameni de cagor, oameni de chardonnay, de merlot. Oameni de bere, de mohitos, de sex pe plaja, sex la balcon.
Oameni de pahare, oameni de halbe, de plastic, de lut.

Tu de care?

.. …. .. , …. .

Aș a m-am mai săturat de seriozitatea asta de peste tot. Tu-iu-maiu măsii, ce dracie.
Intru în WC, politică. Ies din el, politică.
Vorbesc cu ai mei, criza economică.
Vorbesc cu ai tai, iar criza.
Iau de mână liceeni „Moldova asta”.
Iau de mână profesori „Moldova asta”.
Prieteni, părinți, amici, străini, cine’o fi… haideți… haideți vă rog, să ne maimuțărim puțin.
Chiar nu vă apucă câteodată?
Chiar nu vi-i a duce odată în pădure să urlați ca niște copii fără să vă doară de politică, de economie?
Haideți să facem un club al aiuriților.
Acei care se vor liberi măcar câteva secunde de toata seriozitatea asta obligatorie.
Ne punem căciuli de hârtie în cap și sa ne prefacem cântareți de operă.
Inventăm o limbă a noastră și vorbim de parcă ne-am întelege perfect. În limba asta, dacă vă rupe tare, aveți voie să abordați politica.
Zibatukarata marsteviliro mehaga tiiti gabuta!
Ggaaabuuttaaaa!!!
Hai să mergem la roata dracului, și să nu, să nu vorbim despre alegerea președintelui, despre comuniști, despre gropile de pe străzi, despre troleibuze.
Să vorbim despre noi. Despre ce mai faci tu Aiurel? Când ai mai cântat la chitară ultima dată? Ce-ți mai face pianul?
Să ne tăvălim. Să povestim.
Hai să ne maimuțărim. Măcar puțin. Măcar puțin.

Gabuta!

raiu’mi în dulap

Traversam străzile. Erau pline de oi cu tălanci la gât.
Putea a belegar.
Mi-am pus dopurile în urechi cu Beethoven și crezând că se rezolvă, m-am băgat în dulap să-mi găsesc raiul.
Plin de liniște și plictis, ros de rugină, raiu’mi, m-a dat afară să-i adun podoabe.
Raiul meu e plin de pământ.
De-aici îi iau pe fiecare.
Pun biciclete pe străzi și colorez căsuțele cu acoperiș de cupru ca să se facă verzi când se maturizează.
Mă iau de mână cu Wilde și punem marea la 2 metri de raftul numărul 2.
Ca să ni se pară că suntem în scena finală din ” Knocking on heaven’s door”.
Luăm apa din Cancun, Mexicanilor le dăm binețe.
În sertare’or fi mulți pici, să se zghihuie prin ploaie și să construiască palate din nisip.
Rugina o spălam cu Fairy, că au publicitate bună.

Raiu’mi e plin de pământ.

Pe raftul din spate stau pregătite sticle de bere pentru prieteni și filme în nopți de sâmbătă.
Tot acolo dansez cu Tarantino desculț, așa cum o place pe Uma.
Pe cel din față, raftul din față… ce mai contează,
în raiu’mi pot avea câte rafturi vreau.
Dacă se strică unu, ca și pedepsă stau de învăț doctrine economice timp de 30 min.

Pe unul dintre rafturi mai bag povești. Poveștile sunt… ele sunt.
Girafa mea Kabunda va mânca iarbă în gradină. Am și o gradină, v-am zis?
Acolo jucăm tennis de câmp și-l salutăm pe Safin.
Nu știu cum o fi încăput în dulap, da-I șade bine.
Raiu’mi e plin de pământ, de ce tot’oi fi pierdut, de cucuie, de vânătăi, de trandafiri galbeni din Montana.
La gard stă podul din Brooklyn, pe el îmi fac plimbările de dimineață cu Kabunda.
În curte mă așteaptă un sandwish din Copenhaga cu sunet de foaie verde.
Lângă sertarul drept, San Diego mi-a pregătit cel mai bun sushi. Viarianta rusă- Tokyo “otdihaet”.
Moscheele mă asteaptă în Istanbulul lipit de pod -Vinerea. Am ales Vinerea, că-i cu V.

Eu cred că raiul meu îl înțeleg doar eu.
Statuia Libertății închide cortina, Belgradul aplaudă din colțul din mijloc.
Mergem la mare în Japonia. Veniți cu noi, Kabunda și eu avem un avion întreg.
E doar să vrei.

iadu’ meu’n dulap

dacă ar fi să mor,
iadul meu ar fi un dulap plin de haine cu \bliostki\., curele de lac, pantofi a la pipiţe şi glamur ieftin.
Ar răsuna-n dulap manele sau ‘zolotie cupola’, ar merge dintr-un colţ în altul gagice care vorbesc despre ‘ ce de classna a fost la tusofca fara sfet’ şi-ar pute a staţie de epurare.
Pe podul dulapului ar fi restaurantul Nistru la care gagicile s-ar duce să bea o cafea de 80 de lei ca să le vadă tot iadul că-s beton nevoie mare.
Pe cuiere s-ar rula filme mexicane în care Jose Alberto a lasat-o pe Maria Consuela însărcinată şi aia a făcut accident, şi n-o murit nimeni.
Într-un colţ, ar sta căni pline de ceai în pacheţele. Şi desigur, tot în iad, n-aş avea apă caldă, ca să-mi aduca aminte despre vremurile de pe pământ.
Ziarul “Iadul de dimineaţă” ar scrie despre reformele culturale ale comunitătii: ” În fiecare marţi a săptămânii, discoteca Iadoviţa va primi doar poeţii, filantorpii şi nebunii. Curvelor li s-a rezervat Sâmbăta”.

Cantina dulapului ar servi doar sălămură şi perje uscate. Duminica mâncarea este interzisă. În iad eşti mort oricum, de foame nu ţi-i nimic.
Miercurea se dă lapte cu vodcă, ca să-ţi fie rău Joia când se deschide o fereastră spre pământ.
Vineri poţi să mergi la bowling. Oasele s-au dovedit a fi popice excelente.
Tot vineri, program cultural ‘Timati yo yo’, sunt invitaţi toţi blegii şi neghioabele..
Pe data de 6 a fiecarei luni, se sărbătoreşte prea-neluminata şăsime. Atunci se împarte gratuit Coca –Cola şi McBurger.
Ce mai ce, pe 6.06 în fiecare an, e sarbatoare Iadoţională. Concert în mijlocul dulapului. Headliner – Adrian Copil Minune sau cum s-a mai proclamat el.
Şi aşa-n dulap. Şi aşa-n cuiere.

Zo zo, lala, Minulescule cheama-l pe Nietzsche, tram-dadadam…

Să mai veniţi, o apărea raiul meu.